Japonezii timpurilor revolute şi-au încropit o credinţă întemeiată pe existenţa elementelor sacre definite printr-o dimensiune conceptuală situată între naivitatea necunoaşterii abstractizărilor sofisticate şi imaginaţia fecundă a omului receptiv şi sensibil la glasul naturii, la valorile viului manifestat pretutindeni, oriunde, pe acest pamânt.

Sacralitatea identificată de japonezi într-o asemenea formă, în acele vremuri îndepărtate, a fost considerată de unii ca expresie a religiei lor autohtone în nuce, de alţii ca o simplă credinţă, ca o etică aproximativă, ca o filosofie elementară, etc. Târziu, dupa secole, viziunea începuturilor, satisfacatoare pentru un timp, după nişte paşi de „maturizare”, a căpătat şi o denumire: „shinto” – „calea zeilor”.

Japonezii şi-au desemnat întotdeauna zeităţile prin cuvântul kami. Deşi noi traducem noţiunea kami prin „zei” sau „divinităţi”, pentru japonezi ea înseamnă „cei aflati într-o poziţie superioară”, „cei de deasupra”, aşadar departe de ideea că acei kami ar fi nişte zei nemuritori, atotputernici, cum apar ei la alte popoare. În consecinţă, conceptual şi doctrinar, gândirea religioasă a japonezilor nu s-a dovedit echivalentă cu a altor religii în care făpturile sacre, zeităţile, erau uneori creatoare de lumi şi de fiinţe, alteori distrugătoare de universuri, fără ca oamenii să poată interveni cu eficacitate. În shinto, între om şi zeitate se întamplă un dialog permanent ca între egali, o comunicare cu rol terapeutic major pentru făptura profană.

Pentru a participa la concurs, răspundeţi corect la următoarea întrebare: Numiti alte doua lucrari ale aceluiasi autor

Termenul de trimitere a răspunsului: 11 februarie 2011
Premiile vor fi acordate prin tragere la sorţi, câştigătorii urmând a fi anunţaţi prin e-mail.

Participa acum la acest concurs !